Andrei Photography

Suntem pusi in fata unei situatii delicate. O fotografie de-a mea apare publicata intr-o revista (cunoscuta), in scop comercial, fara sa fiu intrebat (nici mirii nu stiu). Aici deschidem usa spre un domeniu foarte gri al nuntilor. De la soundtrack-urile folosite pe site-uri sau in clip-uri la fotografii publicate pe te miri unde si in ce scop, si la alte altele.

Din granita incolo, spre vest, ar fi bucurie mare. Treaba ar fi clara, tocmai am castigat niste bani (nu putini), dintr-un viitor proces. Nu ? La noi insa, cum ziceam, e mai delicat, sau mai ciudat. Ce se intampla in cazul asta ? Fac scandal, trec cu vederea, cer despagubiri ?

Eu de felul meu sunt cat se poate de ‘ok’, prefer sa evit conflictele, incerc sa ma inteleg bine cu toata lumea. Insa no, oare cum e mai bine pentru noi toti, gandindu-ne la viitor? Licente de soft, drepturi de autor, taxe si impozite, beneficii din faptul ca respectam regulile (chiar, sunt beneficii?)..

Am avut un uichend din ala misto, cu ajuns la 5 dimineata de pe drum, si din nou la nunta – poate unii cunoasteti sentimentul.. Suuhuper niste poze, da le tin pentru clienti, sa nu zica unii ca postez prea multe poze pe blog.. )

Altuceva vroiam sa zic, ca mi-am dat seama de o chestie astazi: de fapt nu castiga cel mai bun, ci cel care se adapteaza cel mai bine. Nu e cel mai bun fotograf, ci cel care reuseste sa isi transforme fotografia (comerciala, nu vorbesc de personal work) in marfa ceruta de piata. Nu cel care inoveaza cel mai mult sau care are cel mai bun marketing, ci cel care raspunde cel mai bine cerintelor clientilor. Din ce vad, in the long run, rezisti daca stii sa te transformi, pastrandu-ti linia, odata cu ‘schimbarile climatice’. Nu va castiga cel care da lovitura, ci cel care isi pastreaza succesul. Pentru ca una e sa ai succes odata, si alta e sa ai succes constant. Spunea un prieten foarte bun speolog ca cu pestera n-ai ce sa te lupti. Trebuie sa te adaptezi, sa gasesti o alta cale, daca ti se infunda drumul.

Nu ma bag la sfaturi, ca poate deranjez, insa ascultati aci, suntem pentru a ramane, prieteni si rivali, inspirandu-te si imbrancindu-ne, evoluand. Nu ca papadiile, azi suntem si maine nu, cum vad cazuri cu zecile.

Si citatul de azi: “..asa ca nici cel ce sadeste, nici cel ce uda nu sunt nimic; ci Dumnezeu, care face sa creasca.” (1 Corinteni 3:7)

Competitia e apasatoare. De multe ori ai prefera sa fii singurul care face un lucru, si sa stai linistit ca nu e altul in spate care iti sufla in ceafa. Uneori insa e ‘za push’, care te face sa iti cauti cheful si sa demarezi ‘cu acceleratia la planseu’, ca intr-un drum lung si plictisitor cand auzi melodia la radio si iti vine sa o calci, for the fun of it..

Mie nu-mi prea place sa ma uit la concurenta pe site-uri, pe bloguri, sa caut sa vad ce face unul-altul. Imi da sentimentul ca ar trebui sa fac altfel, vad cate o fotografie faina si ma gandesc de ce n-am facut-o eu. In fata unei fotografii bune am intotdeauna sentimentul ca nu sunt suficient de bun, iar sentimentul asta te face sa te gandesti ca poate ar trebui sa faci altfel, sa schimbi stilul, te face sa fii nesigur pe tine. Insa nu trebuie asta, cel mai sanatos e sa iti vezi mai departe de treaba, sa fii consecvent in ceea ce faci, pentru ca faci bine, altfel n-ai fi apreciat (si chiar ar trebui sa schimbi ceea ce faci), si sa spui autorului ‘bravo’.. 

Uneori insa ma plimb si ma uit, si da, competitia e buna. Si in primul rand e buna pentru client, pentru ca nu ne lasa sa vegetam, sa lancezim, si ne obliga sa ne impingem limitele si sa evoluam.

Asa ca, traiasca (virgula) competitia, oricat de neplacuta ar fi..

Stiti sentimentul ala cand te pricepi la o treaba si toti vin si te intreaba orice legat de domeniul tau, ca doar esti specialist ? Au mai scris si alti colegi de domeniu, la foto e cel mai rau. Odata, trebuie sa te pricepi la toate point-and-shoot-urile din lume, sa explici de ce nu ies culorile cum trebuie si ce face P si M si Auto ala verde si celalalt etc., si a doua oara, cand te nimeresti oriunde, si asta se intampla relativ des, tu trebuie sa faci poze. Sau fotografii, pentru cei care se simt lezati. Trebuie sa pozezi fiecare zi de nastere, craciun, pasti, intalnire cu prieteni sau colegi, mai ales cand au copii mici, tot. Ca daca nu, ‘hai ma, fa niste poze, ca tu te pricepi..’. Mie unuia mi-e cam greata, mai ales dupa niste zile cu mii de cadre facute, cand aud de ‘hai fa o poza’ – mai ales cand stiu ca nu ii trebuie nimanui si va sta intr-un folder pana il voi sterge, mi se pare asa, hai sa facem sa fie facut. Nu prea intelege lumea cum e cu cheful la fotografi.. Cand ai chef, cand iti place subiectul, il consideri important sau macar interesant, da. Insa altfel.. ori e pe bani, si atunci trebuie, ori mai bine hai sa stam la plaja sau sa ne dam cu bicicleta, ca in portofoliu nu pun pozele alea, trebuie sa ma gandesc cum sa fac poza aia si sa scot obiectivele si sa aia si cealalta, incat.. Ma-ntelegeti ?

Acuma nu vreau sa fiu radical (desi tot negativist o sa fiu catalogat), si ma pun in locul celuilalt si ma gandesc cand am un prieten medic, nu conteaza ca e endocrinolog sau neurochirurg, pentru mine tot la el e raspunsul cu durerea mea de gat, chiar daca pentru el problema e mult mai complexa, ca oare ce am facut in ultimele 10 zile, analizele ce zic, in familie mai sunt cazuri etc.. E comic (funny), insa tristo-enervant in acelasi timp.

Concluzia: daca e ceva foarte important, unic, highly valuable pentru tine, ok, o sa fac un efort. Insa altfel, si mai ales ca noi astia cu foto, unii, suntem mai boemi, mai bine pastreaza jokeru pana cand chiar o sa ai nevoie, ca data viitoare poate chiar nu mai vreau. Si nu te astepta ca la orice lumina de bec sa iasa fantastic. Si diferenta pana la urma asta o face, snapshotting-ul, care trebuie sa existe si el, cu aparate specializate in snapshotting, ca sa zic asa, si fotografia complexa, cu cap si coada, valoroasa dintr-un punct sau altul de vedere, pentru care platim tocmai pentru ca nu se face oricum si oricand.

Hai ca incepe meciul, v-am pupat